Katuniște (în bulgară Катунище) este un sat în comuna Kotel, regiunea Sliven, Bulgaria.
Katunishtë (bullgarisht: Катунище) është një fshat në komunën Kotel, rajoni Sliven, Bullgari.
Note
Referenca
La recensământul din 2011, populația satului Katuniște era de 26 locuitori.
Në regjistrimin e vitit 2011, popullsia e fshatit Katunishtë ishte 26 banorë.
Din punct de vedere etnic, majoritatea locuitorilor (100,0%) erau bulgari.[2][1] Pentru 0,0% din locuitori nu este cunoscută apartenența etnică.
Etnikisht, shumica e banorëve (100,0%) ishin bullgarët.[2][1] 0,0
1 2 „Distribuția pe vârste a populației localităților Bulgariei”.
1 2 "Distribuția pe vârste a populației localităților Bulgariei".
Institutul Național de Statistică al Bulgariei. http://www.nsi.bg/census2011/PDOCS2/Census2011_Age.xls.
Institutul Național de Statistică al Bulgariei.
Accesat la 15 octombrie 2013. ↑ „Distribuția etnică a populației localităților Bulgariei”.
Marrë më 2013-10-15. ↑ "Distribuția etnică a populației localităților Bulgariei".
Institutul Național de Statistică al Bulgariei. http://www.nsi.bg/census2011/PDOCS2/Census2011_ethnos.xls.
Institutul Național de Statistică al Bulgariei.
Accesat la 15 octombrie 2013.
Marrë më 2013-10-15.
Katuniște, Sliven
Katunishtë, Sliven
Mihail D. Ghica cunoscut și ca Mihalache Ghica (n. 1794 - d. 1850) a fost amator de literatură și pictură, arheolog, colecționar de obiecte de artă și antichități, numismat, din 1842 membru al Societății de istorie și Arheologie din Odesa și fondatorul Muzeului Național din București.
Mihail D. Gjika i njohur edhe si Mihalaq Gjika (1794 - 1850 ) ishte një amator i letërsisë dhe pikturës, arkeolog, koleksionist i objekteve të artit dhe antikave, i nominuar, që nga viti 1842 anëtar i Shoqatës së Historisë dhe Arkeologjisë në Odessa dhe themelues i Muzeut Kombëtar të Historisë Rumune në Bukuresht.
A fost numit de fratele său Grigore al IV-lea Ghica în funcția de mare vistier, în locul lui Barbu Văcărescu, și în anul 1837 a devenit Mare Ban.
Përndryshe njihet si babai i Elena Gjikës.
Fiica sa, Elena Ghica, cunoscută sub pseudonimul Dora d'Istria[1], scriitoare, a fost prima femeie care a escaladat vârful Mönch (4105 m) din Alpii Elvețieni la 11 iunie 1855 și vârful Mont Blanc, la 1 iunie 1860.
E bija e tij, Elena Gjika, i njohur nën pseudonimin Dora d'Istria [1], njëra ndër shkrimtaret e para ashtu si edhe e para femër që kishte arritur që të ngjitet në majën Mönch (4105 m) në Alpet zvicerane më 11 qershor të vitit 1855 ndërsa në majë të Mont Blankut, me 1 qershor të vitit 1860.
M.Ghica, Relațiǎ cătră obscésca Adunare, București, [ed.]
Mihail Ghica, Relațiǎ cătră obscésca Adunare, București, [ed.]
Referințe
Shih edhe Vllahia Elena Gjika Familja Gjika Grigor Gjika i IV Referimet
Bibliografie
Bibliografia
Om cultivat, amator de literatură și pictură, arheolog, colecționar de obiecte de artă și antichități, numismat, din 1842 membru al Societății de istorie și Arheologie din Odesa a fost fondatorul Muzeului Național din București.[1] Cu denumirea completă „Muzeul Național de Antichități”, acesta a fost înființat în 1834, în cadrul Colegiului Sf. Sava din București, prin donarea de către vornicul Mihail Ghica a colecției sale de antichități. A stat la baza actualului Muzeu Național de Istorie a României [7] Dora d'Istria, vorbind despre tatăl său, Mihail Ghica, scria că adunase acasă în muzeul său, toate antichitățile ce putuse să sustragă de la nepăsarea țăranilor.
[1] [2] Dora d'Istria, duke folur për babanë e saj, Mihail Gjika, shkroi se ai kishte mbledhur në shtëpi në muzeun e tij, të gjitha antikitetet që mund të shmangeshin nga pakujdesia e fshatarëve.
Elias Regnault, în Principatele Dunărene, vorbește de spada lui Carol XII, găsită la Târgoviște ce se păstra în acest muzeu , cu inscripția „Carolus XII Suecorum Rex.”
Elias Regnault, në Principatat e Danubit, flet për shpatën e Carol XII, të gjetur në Târgoviște e që ruhej në këtë muze, me mbishkrimin "Carolus XII Suecorum Rex".
În colecțiile sale de antichități figurau și două inscripții pe plăci de fier, găsite în județul Romanați, din timpul împăraților Hadrian și Marcu Aureliu, prima datată din primele decenii ale celui de al doilea secol al erei creștine, pentru acordarea dreptului de căsătorie (connubium) unor soldați din cohortele ilirice.
Në koleksionet e lashta të tij kishte edhe dy mbishkrime në pllaka hekuri, të gjetura në qarkun Romanați, gjatë perandorëve Hadrian dhe Marcu Aureliu, i pari që daton nga dekadat e para të shekullit II të epokës së re, për dhënien e të drejtës martesore ( konubium ) disa ushtarëve nga grupet ilire.
La 26 iulie 1839, în mahalaua Broșteni, în apropierea mănăstirii Radu Vodă, lângă Dâmbovița, a fost înființat „Spitalul de nașteri și moșit”, sub conducerea doctorului Josef Sporer, spital clădit de marele ban Mihail Ghica, fratele domnului, care i-a asigurat veniturile din prisosul averilor spitalului Pantelimon.[10] Solicitarea de a se încuviința înființarea unui nou „spital pentru femeile însărcinate” a fost adresată Domnitorului Alexandru D. Ghica de către Mihail Ghica, împreună cu M. Racoviță și A. Ghica, într-un „raport” publicat ca act oficial în Buletin. Gazetă oficială No. 24 din 8 aprilie 1838, pp.
[1]
Ioan Iosif Russu (n. 4 decembrie 1911, Săliște, Comitatul Turda-Arieș – d. 9 septembrie 1985, Cluj-Napoca) a fost un istoric, profesor universitar, arheolog român și membru al Institutului de Istorie din Cluj.
Ioan Iosif Russu (4 dhjetor 1911, Săliște, Qarku Turda-Arieș - 9 shtator 1985, Cluj-Napoca ) ishte një historian, profesor universitar, arkeolog rumun dhe anëtar i Institutit të Historisë në Cluj.
Vladimir Dumitrescu (n. 1902, București – d.
Vladimir Dumitrescu (1902, Bukuresht - 1991 ) ishte një arkeolog rumun, specialist në arkeologjinë prehistorike të Evropës Juglindore.
1991) a fost un arheolog român, specialist în arheologia preistorică a sud-estului Europei.[1] A urmat cursurile Facultății de Filosofie și Litere ale Universității din București, la secția de istorie-geografie.
[1] Biografia Vladimir Dumitrescu ndoqi studimet në Fakultetin Filozofik të Universitetit të Bukureshtit, në departamentin histori-gjeografi.
În 1925 devenea doctor în istorie, cu teza "L’Etát del ferro nel Piceno", iar cinci ani mai târziu docent la Facultatea de Litere din București.
Në vitin 1925 ai u bë doktor i historisë, me tezën "L'Etát del ferro nel Piceno", dhe pesë vjet më vonë profesor në Fakultetin e Letërsisë në Bukuresht.
A fost bursier al Școlii române din Roma între anii 1926–1928.
Ai ishte një bursist i Shkollës Rumune në Romë midis viteve 1926-1928.
În perioada 1923–1935 a lucrat drept conservator la Muzeul Național de Antichități, ocupând apoi funcția de director al instituției (1935–1945), precum și pe aceea de șef de secție la același muzeu, care se va transforma mai târziu în Insitutul de Arheologie.
Midis viteve 1923 dhe 1935 ai punoi si kurator në Muzeun Kombëtar të Antikiteteve, duke mbajtur më pas pozicionin e drejtorit të institucionit (1935-1945), si dhe drejtues i departamentit në të njëjtin muze, i cili më vonë do të bëhej Instituti i Arkeologjisë ..
De asemenea, a mai deținut și funcțiile de referent la Direcția Presei și Informațiilor de pe lîngă Președinția Consiliului de Miniștri, secretar general în Ministerul Cultelor, precum și altele.
Ai gjithashtu mbajti postin e referentit në Drejtorinë e Shtypit dhe Informacionit nën Presidencën e Këshillit të Ministrave, Sekretarin e Përgjithshëm në Ministrinë e Kulteve, si dhe të tjerë.
[2]
[1]
Printre responsabilitățile sale s-a aflat și conducerea șantierelor arheologice de la Cârna (1942), Rast (1943–1950) și Basarabi (1943).
Ndër përgjegjësitë e tij ishte edhe menaxhimi i vendeve arkeologjike nga Cârna (1942), Rast (1943-1950) dhe Besarabi (1943).
Cercetările sale de teren au dus, de asemenea, la descoperirea de numeroase așezări preistorice pe aria județului Dolj.
Hulumtimi i tij në terren çoi gjithashtu në zbulimin e vendbanimeve të shumta parahistorike në zonën e Qarkut Dolj.
[3]
[1]
A devenit cunoscut publicului larg prin volumul intitulat "Închisorile mele" (1994), redactat ca urmare a condamnării sale drept "criminal politic" în perioada comunistă.
Ai u bë i njohur për publikun e gjerë përmes vëllimit të titulluar "Burgjet e mia" (1994), shkruar si rezultat i dënimit të tij si "kriminel politik" gjatë periudhës komuniste.
Probabil mult mai cunoscută este implicarea sa în acțiunile Mișcării Legionare, al cărei membru a devenit în 1932, ca mai apoi din 1937 să fie chiar comandant.
Ndoshta më e njohur është përfshirja e tij në veprimet e Lëvizjes Legjionare, anëtare e së cilës u bë në vitin 1932, dhe më vonë në 1937 për të qenë komandant.
Lucrări publicate
Publikime
Închisorile mele (Editura Albatros, București, 1994) Necropola de incinerație din epoca bronzului de la Cârna L’art néolitique en Roumanie
Închisorile mele - Burgjet e mia (Albatros, București, 1994) Necropola de incinerație din epoca bronzului de la Cârna L’art néolitique en Roumanie
Mircea Petrescu-Dâmbovița (n.
Mircea Petrescu -Dâmbovița ( lind.
21 mai 1915, Galați – d. 13 aprilie 2013, Iași) a fost un istoric și arheolog român, membru titular al Academiei Române.
21 maj 1915, Galaçi - 13 prill 2013, Iași ) ishte një historian dhe arkeolog rumun, anëtar i plotë i Akademisë Rumune .
Tatăl său a fost avocat și magistrat în Galați.[1]
Babai i tij ishte avokat dhe magjistrat në Galaçi. [1]
Pentru valoarea contribuțiilor sale științifice, Mircea Petrescu Dîmbovița a fost ales membru corespondent (1991) și, apoi, membru titular al Academiei Române (1996).
Për vlerën e kontributeve të tij shkencore, Mircea Petrescu Dîmbovița u zgjodh anëtar korrespondues (1991) dhe më pas anëtare e plotë e Akademisë Rumune (1996).
Discursul său de recepție a avut tema "Realizări și perspective în cercetarea Culturii Cucuteni", prefațat de cuvântul de deschidere al acad. Virgil Cândea, și a fost urmat de tradiționalul răspuns rostit de acad. Ștefan Ștefănescu[3].
Fjalimi i tij pritës kishte temën "Arritjet dhe perspektivat në kërkimin e Kulturës Cucuteni", të parathënur nga fjala hapëse e Akademisë Virgil Cândea, e cila u pasua nga përgjigjja tradicionale e dhënë nga akademiku Fantefan Ștefănescu [1] .
Publicații
Publikime
Bibliografie
Literatura
În perioada 1926-1933 a urmat cursurile gimnaziale și apoi liceale la Liceul „Vasile Alecsandri” din Galați[1] având ca profesor pe Aețiu Hogaș, fiul marelui prozator Calistrat Hogaș.
Në periudhën 1926-1933 ai ndoqi gjimnazin dhe më pas mësimet e shkollës së mesme në Shkollën e Mesme "Vasile Alecsandri" nga Galaçi [1] duke pasur mësues Aețiu Hogaș, djalin e prozatorit të madh Calistrat Hogaș .
Acesta i-a insuflat pasiunea pentru arheologie astfel că la examenul de bacalaureat Mircea Petrescu-Dâmbovița a prezentat un studiu despre Alexandru Odobescu.
Ai futi tek ai një pasion për arkeologjinë, kështu që Mircea Petrescu-Dambovița paraqiti një studim mbi Alexandru Odobescu në provimin e diplomës.
De asemenea, a avut profesor de limba franceză pe scriitorul Anton Holban, pe Ion Tohăneanu la limba germană (director al liceului), pe Aurel Ștefănescu Bârsan la filosofie și drept, sau pe Gheorghe Nazarie la matematică.
Ai gjithashtu kishte një mësues të frëngjishtës, shkrimtarin Anton Holban, ndërsa Ion Tohăneanu ishte mësimdhënës i gjermanishtes ( drejtor i shkollës së mesme ), Aurel Stefănescu Bârsan në filozofi dhe drejtësi, dhe Gheorghe Nazarie në matematikë.
A urmat studii de istorie, filosofie și drept la București, obținând, în 1947, doctoratul în litere și filozofie, specialitatea preistorie.[2]
Ai studioi histori, filozofi dhe drejtësi në Bukuresht, duke marrë, në vitin 1947, një doktoraturë në letërsi dhe filozofi, e specializuar në prehistorinë. [1]
Radu Vulpe (n.
[…]Radu Vulpe (n.
Radu Vulpe, Activitatea archeologică în Dobrogea, în volumul colectiv Dobrogea 1878-1928. Cincizeci de ani de vieață românească (colab. Constantin Brătescu, Nicolae Iorga, I.N. Roman, Constantin Moisil, Pericle Papahagi) - Analele Dobrogei - anul IX, vol.
1929.
1, 1929. Radu Vulpe, Histoire ancienne de la Dobroudja, 1938.
1938.
Radu Vulpe, Dobrogea meridională în antichitate, Institutul de Arte Grafice și Editura Glasul Bucovinei, 1938. Radu Vulpe, Săpăturile dela Poienești din 1949, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1953. Radu Vulpe, Izvoare: săpăturile din 1936-1948, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1957.
1938.